Un dans? sau...

    Parca niciodata de cand il am pe Mihu, nu m-am bucurat asa ca am baiat…nu ma intelegeti gresit, era copilul meu si-l iubeam la fel si daca era fetita…dar azi ma bucur tare mult ca am baiat…si ca nu ii place sa danseze prea mult…

    Azi dimineata, stand eu intr-un loc in care si regii merg singuri, numai mamele nu, scrollam pe FB sa vad ce mai e…si-mi pleaca cu sonor un filmulet cu o fetita cica dansand pe o scena, cred ca pana la ora asta toata lumea stie despre ce vorbesc…imi pica telefonul din mana, Mihu se sesizeaza ca e ceva , ca pornise si sonorul, si vine sa vada…recunosc ca l-am ascuns, am dat-o cotita.. cum sa ii explic eu lui ce vedeam daca nici eu nu intelegeam??

   Stiu foarte bine ca exista “cultura” asta in anumite medii…mno, in SUA exista si Toddlers and Tiaras…hai sa ne mandrim cu odrasla din dotare si s-o invatam cum sa faca si ce sa faca sa semene mai mult cu un adult..stiu ca in ochii unor oameni, femeia/fata are valoare doar prin prisma fizicului si a atractiei pe care sus-numitul fizic il exercita…si totusi..

    Ne revoltam ca in alte tari copiii sunt exploatati sexual….oh, dar vai, stati asa…ce a fost dansul ala pe scena? Credeti ca fetita aceea stia cu adevarat ce face? Ca la maxim 7-8 ani, nu stiu exact varsta, are ea instinctul de a se undui asa? Si in ce scop? Permiteti-mi sa ma indoiesc si sa ii spun pe nume situatiei: exploatare sexuala a unui minor…suna urat, nu? Implica un copil care evident nu este la varsta necesara pentru a avea orice fel de activitati /exprimari sexuale din proprie initiativa? Implica… Dansul respectiv v-a sugerat incitare sexuala? A sugerat.. 2 si cu 2 fac 4? Fac.

   Acum ca am lamurit natura dansului si faptul ca era evident nepotrivit (asta ca sa folosesc un termen usor) cu varsta copilului, sa analizam mai departe.

   Dansul asta s-a efectuat in bucataria/sufrageria familiei? Nope. S-a efectuat pe o scena publica, filmat si postat peste tot apoi. Aplauze, ovatii, reclama etc…. Exploatare suficienta pentru voi?

In prezenta cui era? Si acum ajungem la o parte care imi displace profund. Nu l-am urmarit pe artistul respectiv, stiu ca s-a lansat cu un film pentru tineri si e probabil foarte placut in generatiile actuale de tineri . Drept pentru care, ar fi oarescum de datoria lui sa fie foarte atent ce promoveaza. Ca are dansatoare in showurile lui, foarte bine. Stim cu totii ca asta se cere .  Dar de aici pana la a incuraja o fetita asa mica intr-un asemenea dans, e cale lunga. Imi pare rau pentru el, ca nu a stiut mai bine. Imi pare rau pentru el , ca probabil s-a lasat dus de situatie si a acceptat-o . Si vreau sa cred ca, daca avea 5 secunde de gandire , ar fi luat alta decizie. Nu de alta, dar eu chiar vreau sa vad ce e mai bun in oameni.

    Nu stiu daca domnul respectiv e insurat sau are copii, cred totusi ca nu.  Si as vrea sa cred ca o data ce va avea, se va gandi inapoi la momentul acesta si va realiza cat de gresit a fost tot momentul.Si imi pare rau ca desi, vina nu este exclusiv a lui, el va fi cel mai blamat, cand de fapt partea leului din aceasta situatia ar fi, in viziunea mea, a parintilor acelui copil. 

    Dragi parinti, v-ati oprit o secunda sa ganditi ca ingerasul vostru frumos , in timp ce executa acele miscari, a starnit poate interesul unui om cu porniri nenaturale? Traiti si voi in aceeasi tara cu mine, in care unii “barbati” justifica agresiunea unei femei prin faptul ca ea si-a cerut-o, ca avea fusta scurta sau ca mergea provocator pe strada. V-ati oprit sa va ganditi la ce va expuneti copilul vostru minunat? Nu zice nimeni ca nu trebuie sa danseze, sunt sute de cluburi de dans pentru copii si miscarea e un lucru extrem de benefic pentru ei. Dar una e dansul si alta e ceea ce s-a intamplat pe acea scena. Iar copila voastra, sub nici o forma, nu a avut putere de discernamant in ce s-a intamplat. Ea a avut incredere in voi ca o ghidati. Si din pacate, ati dat gres. As vrea sa cred ca veti acorda si voi 5 secunde de gandire situatiei si veti realiza ca nu a fost ok. Pentru copilul vostru, pe care sunt sigura ca il iubiti.

Vechi sau nou?

      In ultima vreme, incercam sa-l “corupem” pe Mihu mic sa se uite la filme de desene animate. Spun corupem pentru ca in treaba asta suntem implicati si eu si tasu, suntem amandoi mari iubitori de desene animate si chiar ne-am dori sa mai mergem la cinema sa le vedem , daaaaarrrr…cineva mic nu are rabdare. Da , stiu, suntem o tzara nasoli ca ne dorim sa stea copilul nemiscat pe scaun cu ochii holbati la un ecran vreo ora si jumatate, doar pentru ca ne place si noua. Suntem si ne asumam.

Pe de alta parte, ati vazut How to train your dragon 2 la cinema? Noi da. L-am lasat pe Mihu cu Buni si ne-am dus pe furis…Domne, cum vajaia dragonul ala in  sala cu nu stiu ce efecte sonore…alta treaba…

      Asa, acum ca am stabilit oficial ca suntem tipul de geeks (regretam amarnic ca s-a terminat Harry Potter), cum  sa facem sa ne semene si copilul?Pai , dam drumul la tv si cautam filme de desene. Si uite-asa se face ca intr-o dimineata, dam noi peste un film al copilariei noastre: Doamna si vagabondul.

      Eu imi propusesem sa ma duc la niste cumparaturi, eram imbracata si aproape incaltata, dar parca ma lipisem de fotoliu. Era la fel de frumos si fascinant ca atunci cand eram copil. Pana la partea cu pisicile…partea aia m-a speriat rau de tot cand eram mica (daca vi se pare ciudat vreodata de ce se sperie copiii vostri, cautati o amintire de asta si va lamuriti).

De acolo inainte , am inceput sa ma enervez. Evident, deja vedeam filmul prin alt filtru . Momzilla era la butoane si avea urmatoarele intrebari:
   1.       Cum pleci tu , ma , de acasa si iti lasi copilul cu o matusa care nu l-a mai vazut pana atunci??

         2.       Nici macar nu o chemi cu o zi inainte sa aiba si ala micu’ o sansa sa o cunoasca, sa se obisnuiasca cu ea etc…

         3.       Intra madam si habar nu are de obiceiurile copilului, de unde ii sunt toate lucrurile si parintii zboara pe usa sa nu piarda trenul . Pai va zic eu ca pana ii predam stafeta lui Buni (care era zilnic la noi in casa), dura 10 min: vezi ca a mancat aia si aia, a adormit la ora x, l-am  schimbat la ora Y, de astea de e bine sa le stii cand preiei un bebelus…

        4.       Pe langa asta, m-a scos rau din pepeni atitudinea doamnei care habar nu avea de respectarea limitelor. Adica se puse ea stapana pe casa si duse catelul sa ii ia botnita (apropos, atunci copilul cu cine era?).

              Concluzia a fost ca am plecat la cumparaturile mele. Si stateam eu asa si ma gandeam: domne, toata lumea zice de desenele animate vechi ca sunt mai asa, mai pe dincolo. Da, adevarat, sunt frumoase. Dar parca cele de azi au alta gandire si morala. Ati vazut Moana sau Cum sa iti dresezi dragonul 1 si 2 sau Neinfricata? Tot frumoase sunt si parca mai cu toate tiglele pe casa lor, chiar daca sunt tot povesti. Asa ca in aceasta prinvinta aleg noul fara nici un regret…acum doar astept sa creasca durata de atentie si rabdare si poate la Cum sa iti dresezi dragonul 3 mergem in grup organizat de 3 sau mai multi..

6 reguli pentru impartitul jucariilor

Mihu mic IMPARTE! Da, ati citit bine…imparte. Bine, cand e odihnit, satul, se aliniaza planetele, stiti voi. Are si momente mai putin glorioase cand o cheama pe Emma la el sa se joace si apoi nu vrea sa ii dea nici o jucarie. Noroc ca Emma e demna fiica a mamei ei si ii explica foarte convingator: Mihu, nu e frumos asa! E frumos sa imparti. Si Mihu in 99% din cazuri reactioneaza si ii da si ei ce doreste.

Dupa multe  (mii) de explicatii ale mama-sii ca e mai frumos sa te joci impreuna si nu singur, ca uite, doreste si fetita/baiatul sa se uite putin la jucaria ta tocmai pentru ca e frumoasa, e un compliment de fapt,etc, s-a produs minunea…dar nu de pe o zi pe alta, nuuuu, cum ar fi sa fie asa usor???

A trebuit, ca orice pana acum, sa vrea el. Ca eu nu i-am impus niciodata sa isi dea jucariile. Sunt ale lui si el hotaraste. Dar in acelasi timp, i-am explicat de multe (mii) de ori ca daca el nu e inclinat sa dea o jucarie unui copil, nici copilul acela nu va fi inclinat sa ii dea lui si trebuie sa isi asume aceasta consecinta naturala.

S-a inceput cu schimbul de jucarii in parc, cand era micut. Se adunau la cate o masa de sah si puneam tot ce aveau la comun. Luau unii de la altii, mai aparea cate un conflict cand pleca cate unul acasa si isi voia jucariile inapoi, dar treaba mergea bine. S-a continuat cu mijloacele de transport: moto, trotineta, bicicleta etc.

Reguli de baza aplicate de noi:

1.       Jucariile tale sunt ale tale si nu te obliga nimeni sa le dai

2.       Daca nu le dai, nici nu le fluturi ostentativ prin fata aceluiasi copil caruia nu vrei sa I le dai (I s-a intamplat si lui si a incercat si el sa o faca:  ghinion, muma-ta nu e gluga de coceni aici si nu te poate lasa sa faci asta)

3.       Daca iti doresti o jucarie, o ceri (nu o smulgi).

4.       Ai mai multe sanse sa primesti acea jucarie, daca oferi ceva la schimb.

5.       Cand iti vrei jucaria inapoi, o ceri frumos. Daca intampini un refuz, faci foarte clar ca e a ta de acasa si o doresti inapoi. Ferm si politicos. Din nou, nu smulgem din mana. Valabil si invers, cand ti se cere jucaria pe care ai imprumutat-o, o dai inapoi .

6.       Regulile de mai sus se aplica pe jucariile tale de acasa si nu pe cele de la gradi, acolo doamna Diana rulz si te conformezi regulilor ei.

Pe masura ce a crescut si si-a dorit compania altor copii si joaca interactiva cu ei, a priceput ca trebuie sa dai ca sa si primesti. O data internalizata invatatura asta, lucrurile au devenit mai simple, pentru ca a dorit el sa dea si sa faca schimb. De asemenea, si dezvoltarea lui intelectuala i-a permis deja sa inteleaga ca daca o jucarie nu mai e in mana lui, nu inseamna ca i-a luat-o cineva de tot si ca o va primi inapoi.

De exemplu in minivacanta noastra la mare, a cunoscut o multime de copii cu care a impartit laptopul lui de jucarie, trenulete si inghetata chiar! Au fost Mia, Tudor, Vlad, Maria, Iustin si inca cativa (imi cer scuze ca nu le-am retinut numele tuturor) pe care atunci i-a cunoscut si tot atunci s-au si jucat impreuna.

Raisa era venita la aceeasi pensiune ca noi si cand l-a auzit la 9 seara ca el vrea inghetata, i-a cerut si ea mamicii ei. Mama ei nu cumparase si am vazut-o ca i-a picat putin fata pentru ca nu avea de unde sa ii dea. Asa ca l-am intrebat pe Mihu daca ar dori sa imparta inghetata lui cu ea. A zis ca da. M-am dus inspre frigider, impiedicandu-ma de inima mea cat televizorul, si le-am taiat inghetata in doua. Au fost foarte fericiti si au mai discutat o vreme de una alta, s-au jucat cu laptopul lui Mihu etc. In  acest timp, eu si tasu ne dadeam coate si ne minunam.

In ultimul timp, isi doreste foarte mult sa vina Emma pe la el si sa se joace impreuna. Initial nu prea ii da jucarii (valabil si invers cand mergem noi la ea, e reactie normala cumva), apoi se repliaza si se joaca frumos impreuna.

Asa ca se poate, oameni buni. Are 3 ani si acus 8 luni si tot ce am dat eu din gura in ultimii 3 ani s-a sedimentat frumos. Probabil a ajutat si faptul ca nu l-am fortat niciodata si simte ca are control asupra situatiei. Si zau ca imi place mai mult ca da el din proprie initiativa, decat daca l-as fi obligat eu sa faca asta. Nu de alta, dar nu planuiesc sa stau langa el pe parcursul intregii vietii si sa-l ghidonez ce si cui sa dea si sa nu dea. Prefer sa gandeasca cu capul propriu din dotare.

Mai exista mici conflicte pe ici pe colo, pe care le negociez cat de poate de amiabil si cu multe explicatii, dar in timp sunt sigura ca vor disparea si acelea.

Concluzia? O data cu nevoia de socializare si cu dezvoltarea perceptiei asupra lumii (partea cu jucaria data, care nu e pierduta pe vesnicie, ci o primesti inapoi), vine si imboldul de a imparti. Pentru ca omul e un animal social si isi doreste integrarea in grup si socializare. Doar ca nu la varste mici , aveti putintica rabdare.

Bata-te norocul....

Toata viata mea am auzit ca norocul ti-l faci singur. In cazul meu e adevarat. Nu am castigat nimic niciodata la vreun concurs, loto etc.. Si sotul meu e la fel. Dar nu-I bai, suntem ok, ne descurcam.

Ce nu ma asteptam e ca Mihu sa fie atat de norocos. Tasu zice ca norocul asta are o sursa sigura, de la un eveniment la o baita de a lui, in care s-a lasat cu o ingurgitare rapida a ceva ce doar trebuie sa iasa, nu sa si intre. Pe principiul iuteala de mana si nebagarea de seama. Eu am blocat acea amintire, cred ca va dati seama de ce.

Concluzia e ca Mihu e norocos. Foarte norocos. A castigat lotiuni solare, sedinte foto, hainute de lana, jucarii de valoare mai mica sau mai mare ( multumim inca o data, Kiddy Shop), multe si marunte sau mai mari.

Ii pica chestii asa in brate.

La propriu.

Caz concret: noi in tramvaiul 32 cu scopul precis de a ne plimba pana la Unirii. Intr-un tramvai plin, Mihu gaseste un scaun gol, se aseaza. Suntem aproape de usa. Vad un domn cu niste plase aproape de noi. Tramvaiul opreste la Liberty, se deschid usile si zvarrrrrr o nectarina se rostogoleste pe jos si se opreste langa piciorul meu. O iau si i-o returnez domnului.

-Poftiti.

 - Nu e a mea!

 Ma uit la plasele lui…

-          Nu, doamna, eu am prune!

Ne prapadim amandoi de ras. El continua:

-          Au coborat acum niste doamne, cred ca de la ele era.

Ma uit inspre usi, pac, se inchid usile si porneste tramvaiul. Ma uita la nectarine, ma uit la usi…ma uit la Mihu…scot un servetel , sterg bine nectarina si i-o intind:

-          Poftim, puiule, pofta buna!

-          Multumesc, mami!

O ia si incepe sa o rotzaie tacticos. Domnul cu plasele:

-          Doresti si o pruna?

-          Nu, multumesc.

Va las o poza cu norocosul meu. Si gandul ca daca s-a intamplat vreodata la vreo baie vreun eveniment de genul celui mentionat mai sus, oricat de neplacut ar fi pentru noi, parintii, s-ar putea sa iasa ceva bun din situatie.

Scrisoare pentru doamna de la trenulete

Stimata doamna de la trenulete,

Va denumesc asa pentru ca asa va spunea Mihu. Mihu care, pana ieri, avea o bucurie imensa in ochi cand vorbea de dumneavoastra. De ieri, din pacate, sunteti “doamna care mi-a rupt trenul”.

Va scriu pentru ca ieri efectiv nu am mai avut nici putere psihica nici fizica sa mai am o discutie cu dumneavoastra, dar vreau sa stiti exact cum a fost si cum s-a simtit toata ziua de ieri de partea noastra, mai exact de partea lui Mihu.

Ultima data cand am fost la dumneavoastra, s-a certat cu un copil pe trenulete. Speram ca nu i-ati pus o eticheta pe baza a ce s-a intamplat atunci. Din pacate, desi v-am explicat in amanunt toate datele problemei de atunci, vi le scriu mai jos, ati aplicat aceasta eticheta de copil-problema pe fruntea lui.

1.da, copii se cearta pe jucarii,

2.da, erau amandoi obositi si nu dormisera la pranz

3.da, intotdeauna exista negocierea si impacarea celor doi participanti

4. nu, nu am avut suportul celorlati parinti care au considerat ca e mai bine sa plece trantind si bufnind, luandu-si copilul pe sus, in loc sa mediem disputa lor si sa ajungem la ceva agreat de ambii copii, care sa ii multumeasca , sa le dea un sentiment de rezolvare ok si de validare fiecaruia din ei, sa invete ceva din disputa lor. Nu mai vorbesc de faptul ca mama celuilalt copil a avut o tentativa sa il zgaltaie pe al meu si cum eu nu i-am permis, a gasit urmatoarea persoana pe care sa isi verse nervii, respectiv copilul ei.

5. nu, nu aveati dreptul sa il certati pe Mihu , ignorandu-mi prezenta si faptul ca eu deja vorbeam cu el si ii explicam ce a gresit. Probabil v-a deranjat faptul ca v-am spus destul de clar ca eu ma ocup de el, cum stiu eu si nu altcineva. Da, este mai consumator de timp ce fac eu stand sa ii explic, sa discut cu el , sa ajungem la niste concluzii comune. Nu rezolva situatia in 2 secunde cum ati fi preferat , dar pe termen lung, copilul meu invata sa VREA EL sa dea, nu SA II FIE IMPUS. Si da, treaba asta necesita foarte mult timp.

Am crezut totusi ca, vazandu-ne de atatea ori la muzeu,  vazand ca nu ne multumim sa stam pe scaune, ci suntem pe langa copil si gestionam situatiile aparute absolut de fiecare data, veti intelege si nu se va repeta intruziunea dumneavoastra. Se pare ca m-am inselat.

Ieri mi-ati reprosat ca Mihu s-a certat inca de dimineata cu toti copiii. Se pare ca ati fost atenta doar in momentele in care ati dorit , asa ca va fac un rezumat al zilei:

-          Mihu s-a jucat cu un alt baietel, S., venit cu bunica.  La un moment dat amandoi voiau un vagon, S. considerand sa il loveasca pe Mihu in acest sens…cu discutii si negocieri cu amandoi, am reusit sa ii aduc la punctul unde s-au linistit, au facut cunostinta si s-au impacat. Mai exact, al meu si-a cerut scuze, celalalt nu, dar au fost amandoi multumiti. Bunica a tinut sa imi spuna ca pe vremea ei copiii mai stiau si de frica si l-a ameninta pe S ca il ia politia (tocmai intrasera doi domni politisti, care totusi nu au fost de acord cu ce spunea doamna). Ulterior , a mai existat o disputa pe un alt vagon, in care S iar l-a lovit pe Mihu, care de data asta a ripostat si el. Ei, in acel moment, bunica s-a sesizat, s-a suparat si a plecat cu nepotii. Deci iar m-am lovit de faptul ca apartinatorul copilului nu a fost dispus sa piarda timp pretios pentru a solutiona o disputa. Acest moment l-ati vazut dumneavoastra si l-ati pus in carca copilului meu, pentru ca in mintea dumneavoastra el era copilul –problema.

-          Copilul meu a stat 4 ore in muzeu, pentru ca noi venim special pentru acest lucru. Ceilalti copii mai vin, mai pleaca, e un flux continuu. Deci cand mi-ati spus ca numai el genereaza probleme, ganditi-va ca el a stat 4 ore versus un al copil care a stat 20 min. Cam care sunt sansele sa observati o disputa in 20 minute o data pe sezon versus 4 ore la maxim o luna? Au existat intervale de timp de 20-25 minute in care Mihu a fost singur la masa cu trenulete si atunci i s-a parut normal sa isi faca un tren lung din toate vagonasele si da, i-a fost greu cand au venit alti copii si a trebuit sa dea din ele, dar a dat. Chiar si din proprie initiativa.

-          Au fost multe situatii in care disputele intre copiii s-au solutionat amiabil, de catre ei sau cu ajutorul parintilor, pentru ca de aceea suntem langa ei. Aceste momente nu au contat, nu le-ati vazut. Probabil vi se par normale, dar sa stiti ca la 3 ani si jumatate toate aceste momente trebuie apreciate, pentru ca ei acum invata sa se comporte. Si da, ca toti oamenii, si ei mai gresesc, mai ales cand sunt obositi. Nu vi se intampla niciodata? Ca mie da…cand sunt obosita , e mai probabil sa imi scape o farfurie din mana, desi am facut acea miscare de mii de ori.

-          Undeva in jurul orei 2 si jumatate, adica in momentul ala al zilei cand copii sunt mai obositi ca niciodata, Mihu era singur la masa si isi facuse un tren mai lung. A venit un grup de 3 copii si au inceput negocierile. Problema, doamna draga, a fost ca vi s-au imputinat jucariile. Probabil s-au pierdut, nu vreau sa ma gandesc la alte variante. Aveti mult mai putine trenulete si sine decat aveati data trecuta cand am fost noi. Mai erau fix 3 locomotive. La 4 copii. Daca ati fi stat sa le urmariti joaca, v-ati fi dat seama ca aceasta a fost disputa principala. Normal ca am inceput sa il indrum pe Mihu sa imparta si cu ceilalti. Dar unul din ei a inceput sa protesteze ca voia fix locomotiva rosie, desi Mihu i-o oferea pe cea verde. Un alt copil nu avea nici o locomotiva, pentru ca ei erau 4 si locomotivele doar 3. Cunoscandu-se intre ei, l-au cam inghesuit pe Mihu si au inceput sa ii smulga vagoane, inainte sa existe vreo sansa sa le dea el de buna voie, chestie care clar l-a frustrat, moment in care am considerat sa intervin si sa discut cu el, astfel incat sa evitam dispute nedorite si sa multumim pe toata lumea, desi eram singurul parinte langa copil, ceilalti fiind afara, pe terasa.

-          Fix atunci ati venit sa imi precizati ca jucariile sunt pentru toti copiii si sa ma rugati, practic sa imi puneti in vedere, ca fiul meu sa dea din ele, neluand in considerare ca fix asta faceam. Probabil situatia nu se solutiona pe cat de repede ati fi dorit. Raspunsul meu ca fix asta incerc sa fac nu v-a multumit, drept care ati luat situatia in propriile maini si i-ati rupt trenul, luandu-i jumatate din vagoane, inclusiv locomotiva.  Sunt sigura ca nici nu ati avut idee ca era asa de importanta, pentru ca habar nu aveati de jocul lor. Probabil nici nu v-a interesat, ci doar ati dorit sa ne impuneti o situatie, mie si fiului meu. Facand acest gest, nu numai ca nu ati fost mai presus decat el, care are 3 ani si jumatate, ci chiar mai jos. Eu il invat pe el sa nu smulga jucariile din mana altui copil. Si vine un ADULT care face lucrul asta. Mai mult, ii ia partea cea mai importanta, locomotiva. Cam cat de frustrant credeti ca a fost? Ati vazut socul lui in fata gestului dumneavoastra? Probabil ca nu, doar v-a deranjat plansul care a  urmat, pentru ca ati inceput sa ii faceti morala ca ce s-ar intampla daca ar face asa toti copiii? Toti copiii nu faceau asa, pentru ca DOAR LUI i-ati smuls din mana vagoanele.

-          Tin sa va spun si consecinta a ceea ce ati facut, desi probabil nu va impresioneaza. Am vazut pe fata dumneavoastra ca erati satisfacuta ca ne-ati pus la punct. Gestul dumneavoastra a generat o frustrare si o furie in copilul meu care l-a trimis intr-un tantrum instant. Nu stiti ce e un tantrum? Nici eu nu mai stiam, de 6 luni de cand nu a mai facut unul, pentru ca le cam trecuse perioada si Mihu a crescut suficient de mare incat sa poata gestiona cu success frustrarile vietii lui de copil. Tin sa va precizez ca da, are frustrari normale generate de limitele impuse de noi, copilul meu nu e crescut ca un  print, stie ce sunt limitele, I se spune NU destul de des, dar cu explicatii de ce , cum si in ce fel, pentru ca asa mi se pare normal. Ce nu a putut sa gestioneze a fost acest gest, care nu a avut nici un sens, a fost gratuit si in mod evident , intentionat sa il raneasca. Cu asa ceva nu se confruntase pana acum.  Mihu a plans si si-a varsat frustrarea ceva timp, l-ati vazut, va fumati linistita tigara uitandu-va la noi. Cu greu am reusit sa il scot din muzeu, cu scopul de a gasi un loc linistit. Nici nu am notiunea a cat mi-a luat sa il pot linisti cat de cat, intrucat in timpul unui tantrum, neocortexul nostru, creierul logic isi da demisia si pleaca la plimbare. Ce ramane activ este cel reptilian, responsabil de situatiile de siguranta, furie etc. Cu cel reptilian nu te intelegi, tot ce spui tu, nu mai este procesat, tot ce conteaza atunci este sa ii asiguri un mediu de siguranta, pana se intoarce neocortexul la treaba. Stiati asta? Banuiesc ca nu.  Stiti ce mi-a zis cand s-a linistit? Ca vrea sa se impace cu dumneavoastra, ca ii pare rau ca v-a suparat si vrea sa isi ceara scuze. Aici am tras linie si i-am explicat ca daca doreste poate sa isi ceara scuze de la copii pentru disputele pe jucarii, dar nu de la dumneavoastra, pentru ca dumneavoastra ati gresit fata de el, nu invers.

-          Starea lui de suparare a continuat pentru ca era rupt intre dorinta de a se intoarce in muzeu si sentimentul ca acolo I s-a intamplat ceva rau, nici el nu stia ce sa mai faca…drept pentru care marea majoritate a timpului ramas a fost petrecuta in plansetele lui. Care au continuat si pe tren, unde mai mult a lesinat la mine in brate, decat a adormit. Stiti care au fost primele cuvinte cand s-a trezit? Doamna mi-a rupt trenul!!!! Si hai cu inca o tura de plansete pentru care cred ca v-ar multumi tot vecinii nostri de vagon care le-au auzit pret de 10 minute pana a ajuns trenul in statie. Timp de jumatate de ora in tren, in statie pana la masina si in masina in drum spre casa, asta am auzit eu. Plansetele fiului meu punctate de cate un Mi-a rupt doamna trenul!!!

Asa, ca stimata doamna care i-ati rupt trenul, puteti sa stati linistita ca nu va vom mai inoportuna cu prezenta noastra. Nu am obiceiul sa il duc din nou in locuri unde este respins si etichetat asa, tin prea mult sa il invat cum sa se comporte ok ca sa il expun voit la astfel de situatii. Sper doar ca citind analiza zilei noastra sa aveti macar un dram de regret ca v-ati comportat asa cu el. Pentru ca sincer, nici un copil nu merita asta. Locul lui magic, la care visa sa mearga in fiecare zi si de care ma intreba periodic cand mai mergem, acum este un loc cu amintirea unei nedreptati. Adio, magie!  Si responsabilul pentru treaba asta va priveste din oglinda. Sper ca va puteti impaca cu asta.

All inclusive: da sau ba?

Cum facem de obicei, in noiembrie am fost la Targul de Turism si ne-am luat concediu. La bulgari anul asta, ca turcii se cearta cam rau, dar tot all inclusive. L-am asteptat ca pe nu stiu ce… rog mamele sa faca un exercitiu de imaginatie:  0 treburi casnice, pune-te masa, scoala-te masa, doar piscina, sezlong si joaca cu copilul… eh, asa e ca suna bine? Plus saptemii de feluri de mancare pentru una bucata copil care ar trai cu aer, poate ceva l-o tenta… Raiul pe pamant, va zic! Daaaaa, sigur ca nu…Mihu nu a fost de acord.

Sa incepem cu inceputul. Vremea nu a tinut cu noi, vreo 3 zile a fost frig si vant, deci ciuciu balaceala in piscina pe care ma bazam eu sa ii faca foame. Colac peste pupaza, stiti voi cum fac copiii energici cu energie necheltuita? Fix ca trenul si nu ma refer la UUU-UUUU, cum face Mihu ca sa se amuze.. intra intr-o stare de agitatie in care trage, impinge, sare, alearga, se invarte in cerc pana ameteste, etc…orice numai sa miste…si tot nu e suficient.

Am zis ca rezolvam cu niste plimbari prin statiune. Da de unde? Maria Sa urla neconsolat ca vrea inapoi in camera sa se joace cu trenuletul, pentru ca da, nu putem pleca nicaieri , ca el isi face rucsacelul in care isi vara cate sine si trenuri incap. Mno bun.

In fata unui prunc care urla ca el nu vrea nici macar sa coboare la restaurant , darmite sa si manance, am zis sa gandesc. De ce? Cum? Ce-as putea face?

S-au intrezarit cateva explicatii:

-          Mihu este ceea ce se cheama in engleza “spirited child”, tradus la noi cu energic (cuprinde mai mult decat iepurasul Duracell aceasta denumire). Il deranjeaza aglomeratiile, vacarmul, nu tolereaza prea bine schimbarile rapide de locatie, iar cand s-a suparat/ofuscat pe ceva, sa te tii….

-          El mananca cat sa traiasca, nu traieste ca sa manance si nu prea agreeaza orele fixe de masa, darmite sa mai faca si un efort sa mearga undeva sa manance de fiecare data. La gradinita se ia cu copiii si merge treaba, in concediu nu. Si uite-asa am ajuns eu in postura (care nu prea mi-a placut) sa iau in geanta cate ceva de mancare (banana, caise etc, nu va imaginati castronul cu ciorba sau farfuria cu friptura) ca sa am sa ii dau ceva de mancare in camera…da, stiu, contravine multor principii pe care le agreez

-          Faptul ca vremea a fost urata a generat o frustrare marisoara in el, pe care nu si-a prea putut-o exercita si exorciza…

Acestea fiind spuse, hai sa ne gandim cum facem. Pai cum sa facem? Acum nu mai putem face prea mare lucru, asta e clar. Am tarait asa tot concediul si am scos ce a fost mai bun in el.Pe viitor, ne e foarte clar ca multiplele optiuni de la all inclusive nu ne mai trebuie.

Minidisco care speram sa il atraga l-a speriat, deci nu ne trebuie.

Saptemii de feluri de mancare l-au confuzat, deci mai bine un singur fel ales de comun acord la o autoservire , pus in fata si mancat.

Mic dejun? Foarte bun un iaurt si fructe direct pe plaja.

Piscina? Mai bine nu, ca facea ca trenuletul in jurul ei si trebuia sa fim non stop atenti sa nu alunece, sa nu se loveasca cu alti copii etc. Marea e suficient de mare sa aiba loc toti si se pare ca mai nou, ii place sa se joace in nisip.

Una peste alta, noua ne-ar fi priit, dar lui nu. Asa ca o sa revizitam litoralul nostru cu formula pensiune si mancat la autoservire+din sacosa, de nevoie. Pana o mai creste si el mai mare. Poate atunci o sa-I placa. Sau macar nu o sa mai vrea sa mearga cu noi! J)) Nu glumesc, la hotel erau o familie de romani care ne povesteau ca e ultimul concediu in care il mai iau pe “copilul” de 16 ani, la anul duca-se unde o vrea, ca s-au saturat de atatea proteste!

Vacanta frumoasa va uram!

Bebeloi

Am 3 ani si jumatate / Si stiu sa le fac pe toate…. Parca asa incepe o poezie de Lucia Muntean dintr-o carte care ii place tare mult.

Da, socant, deja are 3 ani si jumatate. Si chiar si zice asta, pana de curand zicea ca are zece ani, pentru ca ii place lui numarul 10. Multe lucruri se schimba rapid in el, asa de rapid ca ma iau prin surprindere pe mine. Tasu deja cred ca redescopera copilul in fiecare week-end cand vine acasa.

Bebelusul din el aproape a disparut..il mai intrezaresc cateodata in obrajorii rotunzi pe care si-i umfla intr-un fel anume cand se concentreaza sa faca ceva, in modul in care doarme, cu picioarele indoite si relaxate si moi, in manuta care strange prin somn o feliuta de cascaval (stiu, nu intrebati) asa de tare, ca nu i-o pot fura dupa ce a adormit si se trezeste cu ea storcita toata si unsuroasa in mana..in special cand doarme mai vad bebelusul din el…

Dar cateodata cere in brate sa se joace de-a bebelusul. Cred ca oboseste sa fie mare, desi isi doreste lucrul asta, si atunci ia o pauza…se urca in brate, musai sa il tii ca pe un bebe, isi trage genunchii la gura, da din  picioare si face oa-oa ca un bebe…pupaceli, dragaleli pana isi umple rezervorul de afectiune si pleaca inapoi la trenurile lui declarand ca e copil mare..

-          Nu, mami, esti un bebeloi..

-          Bebeloi?

-          Da, bebeloi..

-          Ce e bebeloi?

-          Pai vezi tu, nu mai esti bebelus, ca esti mare…dar cateodata vrei sa fii inapoi bebelus..

-          Da, vreau!

-          Esti un bebelus mare, adica un bebeloi…

-          Bebeloi!!!!!!

Dar si asta se intampla din ce in ce mai rar. Nu mai are tantrumuri, cel mult tipa de frustrare cateva secunde…dar deja e tipat de lupta cumva, care te anunta ca nu va ceda nici un centimetru din ceea ce isi doreste.  Totusi, dupa o linistire rapida, incep negocierile:

-          Mihut, uite, hai sa gasim o solutie sa fie bine pentru amandoi

-          Da, mami, solutie e sa facem cum zic eu

-          Iubitule, imi pare rau, dar si eu trebuie sa fiu de acord cu Solutia.

-          Pai esti.

-          Pai nu sunt

-          De ce?

Etc etc etc ati prins voi ideea…copilul meu are o vointa proprie si personala foarte puternica care ma bucura pana la lacrimi, desi imi este foarte greu pe alocuri sa managiuiesc situatia. De aceea, partea care imi revine mie e foarte importanta:  eu trebuie sa il invat sa gaseasca solutii, sa il invat ca e ok sa refuzi ceva ce nu iti convine si sa soliciti explicatii si argumente. Daca nu le primesti sau constati ca nu ai cu cine negocia, ura si la gara, e foarte ok sa refuzi in continuare. Pentru ca NU VREAU sa fie influentabil. Nu vorbesc de inflexibil, vorbesc de a-ti sustine opinia si de a nu te lasa troglodit de oricine si orice, de a chestiona orice situatie si pana nu ai inteles tot, sa nu fii de acord cu ea. Vorbesc de a nu accepta orice pentru ca celalalt te ia mai tare sau mai la sentiment.

Daca va intrebati de ce am eu asa ganduri, e foarte simplu…ne bate adolescenta la usa! Nu glumesc, stiu ca mai sunt vreo minim 8 ani pana pe acolo, dar eu acum il formez pe el, nu in anul de la 10 la 11 ani…acum, continuu si neintrerupt, ii spun ca e ok si chiar recomandat sa gandeasca, sa puna intrebari, sa refuze sau sa accepte. Pentru ca un om nu se creste peste noapte. Pentru ca daca acum asculta de mine fara sa cracneasca , I se va parea la fel de ok sa asculte de anturaj fara sa cracneasca in cativa ani. Ori asa ceva eu nu ii doresc. Imi asum toate negocierile, urletele si orele petrecute in contradictie. Imi asum toate supararile lui momentane, toate frustrarile mele legate de timp si nervi pe tema asta.

Pentru ca sa cresti un om TREBUIE sa fie al naibii de greu! In cazul nostru, asta mie imi spune ca imi fac bine treaba. Stiti voi, treaba aia cu mai mult de un caracter puternic intr-o casa…

Revenind la oile, pardon negocierile noastre, culegem si rezultatele:

-          Mihu, azi trebuie sa ia mami masina, ca mi-e cam rau si nu ma simt in stare sa merg cu troti. 

-          NU! Vreau cu moto!

-          Te inteleg, si mie imi place sa mergem pe jos la gradi, e timpul nostru de distractie

-          Da, mergem!

-          Azi te rog sa intelegi ca am nevoie de masina

-          Dar vreauuuuuuuuuuuuuuuuuu (tipat de lupta)!

-          Mihut, imi e rau azi (pe bune, chiar imi era) si am nevoie sa merg in multe locuri deci am nevoie de masina.

-          Mmm, dau un pupic sa treaca..

Ma pupa, ma topesc nitzel.

-          Da , puiule, dar din pacate tot nu ma simt foarte bine cat sa merg pe jos sau cu troti…

-          Mmmmm, ia o pastiluta de acolo…ma vazuse punand o cutie de nurofen in geanta..

-          Am luat, mami, sunt un pic mai bine, dar tot nu e suficient…Te rog sa intelegi si sa mergem cu masina.Am o solutie, vrei s-o auzi?

-          Daaaaa, solutie!!!!

-          Uite, o luam pe moto in masina cu noi. E ok asa pentru tine?

-          Da, dar diseara ne intoarcem pe jos! El victorios

-          Da, vad ce facem si rezolvam asa..

-          Bine!

Una mie, una tie si uite-asa am rezolvat.. si momentan ma bucur de bebeloi, ca parca vad ca dispare si el si ramane doar copilul mare si voluntar.